O scrisoare

De fapt ce spune scrisoarea acestei fete?

Că românia este o ţară frumoasă pe care o descoperi cu adevărat după ce ai fost în Occident, unu şi doi, problema sunt oamenii care o populează pentru că ei (adică noi) nu au fost îstare să facă aia şi aia şi aia.

Formal are dreptate, iar îndemnul din final trebuie luat ca atare. Mergeţi şi vedeţi cu ochii voştri cu e acolo, aşa vă veţi iubi mai mult ţara şi veţi urî mai mult mediul social nociv de aici. După care puteţi alege.

O altă analiză a scrisorii aici.

High life fantasy

Green carDupă o poezie a lui Florin Iaru:

- Ce faci aici, Muma Pădurii?
– Ce să fac, Făt Frumos, mă joc.
– De ce şi cu cine, băbuţo?
– Cu nimeni – a răspuns Baba Cloanţa –
cu nimeni şi cu scufiţa roşie.

- Mamaie, nu ţi-e frică aici, în centrul oraşului?
– Ai tu ceva, Făt Frumos, care să-mi crească
nebunia, focul din mine, fantezia?
– Are băiatul, bunico, are în mânuţă
un praf alb cu miros de scufiţă!
Ia întindeţi nările de lamă
panaramă!

- Dă-mi numai mie praful tău, numai mie
şi tu du-te pe pustie, copil nebun
carne de tun !
– Dar de ce doar ţie, babă?
Ia vin’ tu la badea-n grabă! mai spuse Făt Frumos
          şi se evaporă – duh parfumat
          peste oraşul galben, imens şi ciudat
          de la picioarele înalte ale Copilului
          care tocmai încheiase
          acest joc cu mărgele de sticlă.

sursa foto

Bach

Noutati despre Julieta

iPhone Background - HeartsO poezie scrisă după modelul Noutăţi despre Euridice, a lui Florin Iaru.

Ce ghinion, frumoaso, urât ghinion!
Te-ai îndrăgostit – după lungi reverii
după lungi fantezii
în care te-ai frecat prin palate aurii –
acum de omul televizor.
cel ce te alintă electric şi de plastic
şi care te pătrunde
în cadruri largi, profunde
cu tubul lung fantastic.

Ce-ai făcut, inconştiento?! Cum i-ai deschis uşa?
Cum de-ai căzut atâta de jos?
Ce-am să mai scriu despre visele tale
în caiete exemplare
în zile triste şi goale?
Cum să mai trăiesc lângă televizor?
Cum să mai iau în mână telecomanda, să apăs butonul verde
fără să-mi fie frică, fără să mor
că o să te văd la televizor?

Ce e reclama asta, când deschid şi nu te găsesc?
Ce e show-ul ăsta cu lumini verzi?
Daţi-mi, vă rog, ceva solid: o cană, o cafetieră…
Domnule cu cravată!
Sunt distrus!
Gata, mă opresc!
Nu mai pot să scriu!
De ce tocmai în televizor atâta pământ?

Am băut, ai băut, te-am pierdut
în umbra balconului
şi-am fost scos la plimbare cu căruciorul.
Tu
ai plecat într-o ţară şi mai mare
te-ai iubit, nu te-ai mai fi iubit mai departe
pe un alt continent la o emisiune de noapte.

sursa foto

Moldova, pauza de respiratie

Mănăstirea Voroneţ, Suceava, România„Şi în farmecul vieţii-mi/ Nu ştiam că-i tot aceea/ De te razimi de o umbră/ Sau de crezi ce-a zis femeia”. Depinde cum priveşti. N-are nici un sens „să crezi” ce zice femeia, mai degrabă e nevoie de relaxare, de acel „take it easy” şi gata. Iei treaba ca atare şi nu mai sapi în cine ştie ce străfunduri, te menţii la suprafaţă. Cum începi să cauţi “adevărul” cum se duce totu’ naibii.

Frumuseţea cumva ascunsă a Moldovei. Oamenii de-a dreptul emotionanţi. Modeşti şi cumsecade în aparenţă, iar unii dintre ei chiar aşa şi sunt. Se ghiceşte în sufletul lor ceva apăsător, o durere adâncă pe care o duc cu ei şi nu o destăinuie nimănui. Şi, în ciuda acestei dureri ascunse, sunt senini. Am luat la ocazie un om de vreo cincizeci de ani, zidar de meserie, dintr-un sat din zonă. Cât am mers noi, vreun sfert de oră, am ajuns să vorbim în treacăt despre credinţa în Dumnezeu. Apoi, la plecare, mi-a spus: „dumneavoastră sunteţi credincios, asta se vede”. Eu i-am răspuns în glumă, dar m-am bucurat când mi-a zis-o. Ştiu foarte bine că nu sunt credincios, dar auzind din gura lui vorbele respective am luat-o ca pe o laudă. Omul părea sincer.

sursa foto

Din bucataria lui skrum #17

Grundvik main houseO cameră lungă, un fel de vagon. Senzaţie grea de sufocare. Se respiră greu, deşi înăuntru se află numai două persoane. Aerul pare roşu, o scânteie şi s-ar putea aprinde. Fumul de ţigară, izvorând mereu dinspre fereastra închisă, acoperă totul, înghesuit în acel spaţiu minuscul.

Ar putea fi un hotel, o cameră modestă de hotel sau de cămin. În faţă, în partea opusă intrării, ferestrele închise. Se văd bine, din forţa cu care razele orbitoare ale soarelui încearcă să străbată învelişul roşu al jaluzelelor vechi. Chiar în acel colţ, la fereastră, se afla canapeaua. Lăţimea ei se potriveşte cu lăţimea de aproape doi metri a camerei. Speteaza ei este neobişnuit de joasă, astfel încât nu urcă mai sus de pervazul de lemn vopsit în alb al ferestrelor. Doar jaluzelele separă interiorul greoi de soarele exploziv de afară, perdelele lipsesc. În stânga intrării se află un şir de dulapuri joase, pe care nimic deosebit nu atrage atenţia: o vază plină de praf, dintr-un cristal cu modele vişinii şi două statuete de bronz; un elefant indian pregătit de expediţie şi o femeie îmbrăcată într-un surtuc de piele, purtând în spate o tolbă de săgeţi şi ţinându-şi arcul în mâini. În rest nimic, dulapurile par tot roşiatice, dar sunt foarte vechi şi praful le-a intrat în încheieturiile mirosind a prenadez rânced. În partea dreaptă se află, sprijinite de perete, câteva planşe mari colorate, pline de desene. Se observă mâna subţire a unei femei, o schiţă colorată în portocaliu închis. În faţa planşelor, o măsuţă neagră, a cărei vechime pare comparabilă cu cea a dulapului.

În spatele uşii deschise încă două scaune şi un spătar. Sunt tapiţate în verde şi stau la păstrare, îmbucându-se unul pe altul. Pe jos un covor roşu persan, dar plin de praf şi foarte ros. Măsuţa are suprafaţa lucioasă, în ciuda vechimii care i se citeşte după colţişorul rupt. Măsuţa e aşezată în lungul camerei şi un capăt al ei ajunge până la canapea. Pe ea se află un singur obiect: un telefon mobil al cărui ecran cuprinde mai mult de jumătate din mărimea corpului său metalic. Cu toate astea nu este un telefon mare, cel mult 8 centimetri lungime, însă pare dezvoltat în înălţime – între doi şi trei centimetri. De fapt e singurul obiect nou din încăpere. Pe măsuţă se mai află, de asemenea, o scrumieră simplă, fumurie, plină cu mucuri de ţigări albe Rothmans, fumate pe jumătate sau trei sferturi.

sursa foto

De ce as pleca din România

The abandoned millMotivul numărul unu ce-mi vine în minte e lipsa banilor. A perspectivei financiare confortabile. Ca angajat nu ai nici o şansă în România. Nu poţi să-ţi faci o familie căreia să-i oferi o stabilitate financiară pe termen mediu. Nu vorbesc de avere, ci pur şi simplu de un trai confortabil, în care banii să ocupe un loc secundar din simplul motiv că îi ai într-un grad mai mare sau mai mic. Cel puţin temporar plecarea în străinătate e o soluţie validă. Din punctul meu de vedere.

România e o ţară cu peisaje frumoase. Deşi avem capitalism, suntem departe de a fi oameni de dreapta. Dreapta la noi e faţadă, vorbe goale. O naţiune cu valori de dreapta n-ar permite afişarea cu atâta dezmăţ pe toate canalele media a sexualităţii, morbidului şi can-canului. Ce fel de presă avem noi? Vidul ăsta mediatic poate să fie ce vrem, dar numai de dreapta nu. Aşadar, avem capitalism, dar afaceri există? Există vreo câteva, dar majoritatea sunt făcute după modelul Dinu Patriciu, cumpăr acum şi vând mai târziu. Afaceri de familie? Prea puţine, pentru că familia e pe planul al enşpelea, la noi. Ca să nu mai vorbesc despre administraţia complet imbecilă a statului. Amănunte găsiţi aici.

Revin, aşadar, România e o ţară cu peisaje frumoase, aşa că stabilirea într-o zonă rurală (după periplul prin străinătate) e o opţiune valabilă. Aici poţi să faci şi ceva agricultură sau turism. Cu precizarea că întâi trebuie să câştigi lupta cu birocraţia (admit că nu doar la noi e aşa, dar la noi e parcă mai al dracu’ ca în alte părţi). Concluzia e că pleci de-aici ca să te întorci. În alte condiţii.

sursa foto

Don Quijote de la Mancha – rezumat #4

El Molino / The Wind MillDupă această aventură urmează intâlnirea cu ducele şi ducesa. Aceasta îl recunoaşte pe don Quijote şi pe scutierul său deoarece a citit istoria lor şi îi invită la castel. Aici pune la cale cu ajutorul soţului său o suită de farse inspirate de obiceiurile cavalereşti. Sunt ospătaţi iar don Quijote este aşezat în capul mesei. I se spală barba atât lui cât şi lui Sancho. Ducele îi făgăduieşte lui Sancho Insula peste care va fi guvernator, iar don Quijote vorbeşte despre frumuseţea fără seamăn a Dulcineei del Toboso şi de faptul că stă închisă sub vrajă în peştera lui Montesinos. Ducele şi ducesa pun la cale farsa cu Merlin. Acesta apare într-un car şi îi spune lui don Quijote că Dulcineea va fi dezvrăjită numai după ce Sancho îşi va trage trei mii trei sute de lovituri de bici peste buci. La rugămintea ducilor Sancho acceptă.  Apoi Sancho îi trimite o scrisoare nevestei sale Teresa. Între timp cavalerului şi lui Sancho li se mai joacă o farsă, cea cu dona Dolorida şi scutierul ei Trifaldin. Dona Dolorida i se plânge cavalerului că vrăjitorul Malambruno din regatul Candaya, a făcut ca duenelor sale să le crească barbă pe faţă, iar vraja nu poate fi înlăturată decât dacă don Quijote acceptă să-l înfrunte pe vrăjitor în regatul Candaya, până acolo urmând să călătorească cu un cal nemaivăzut Clampilemno. Sancho ezită dar în final cei doi se urcă pe calul de lemn şi, legaţi la ochi, au senzaţia că au călătorit peste mări şi ţări. Călătoria se sfârşeşte în aceeaşi grădină iar cei doi sunt aruncaţi de pe cal, vraja desfăcându-se de la sine, spre marea mulţumire şi amuzamentul ducelui şi ducesei care puseseră totul la cale.

Ducele îi acordă lui Sancho guvernarea Insulei, o localitate cu o mie de suflete. Don Quiojote îi dă sfaturi despre cum să se poarte în viitorul post de guvernator, apoi se despart. Noaptea, în odaia sa don Quijote e cuprins de frământări, gândindu-se că ar putea să-şi trădeze doamna inimii, pe Dulcineea del Toboso.  Altisidora, o tânără de 16 ani îi cântă o serenadă de iubire, iar don Quijote este convins că aceasta s-a îndrăgostit de el, deşi este decis sş-i refuze avansurile. Sancho ajunge la insulă şi-şi dovedeşte iscusinţa pronunţând trei soluţii la trei cazuri de judecată: al croitorului, al bastonului cu banii ascunşi în el şi al femeii siluite. Între timp, ca parte a farsei cu Altisidora, asupra lui don Quijote are loc un atac pisicesc, o mulşime de mâţe tăbărăsc în camera lui, iar una dintre el îi răneşte grav faţa. Şi aceasta întâmplare este pusă de cavaler pe seama vrăjitorilor care ţl duşmănesc. Sancho este necăjit pentru că nu are voie să se atingă de mâncărurile alese şi felurite pe care le are pe masa de guvernator la recomandarea medicului. Astfel că rămâne înfometat întreaga zi. Ducele îi trimite o scrisoare în care îi laudă iscusinţa de guvernator şi-l avertizează în legătură cu spionii care mişună peste tot. Mesagerul ducesei ajunge la Teresa Panza cu scrisoarea lui Sancho şi cu cea a ducesei care îi dăruieşte un colier de mărgean, rugând-o să-i trimită două duzini de ghinde mari. Aceste întâmplări îi nedumeresc pe preot şi pe Sanson Carrasco.

Între timp don Quijote îi trimite o scrisoare lui Sancho dându-i de ştire prin ce întâmplări a mai trecut de când se despărţiră. Sancho îi răspunde la scrisoare. Teresa alcătuieşte şi ea două scrisori: una către ducesă, cealaltă către bărbatul său, foarte bucuroasă că acesta a devenit guvernator. Sancho renunţă până la urmă la guvernare, aceasta provocându-i mai multe griji decât mulţumire şi pleacă de unul singur spre castelul ducilor. Pe drum se întâlneşte cu Ricote, un maur creştinat, vecin de-al său şi cinează cu acesta. Apoi continuându-şi călătoria cade într-o groapă de unde va fi salvat a două zi de stăpânul său, cu ajutor din partea ducelui şi ducesei.

Don Quijote şi Sancho părăsesc castelul ducelui şi se întâlnesc cu o turmă de tauri care îi calcă în picioare spre marea dezamăgire a cavalerului. Apoi sosec la un han unde află de apariţia celei de-a doua părţi a istoriei lui don Quijote, aceasta fiind însă un fals deoarece autorul îl caricaturizează atât pe el cât şi pe Sancho. Pentru a demonstra falsitatea scrierii, don Quijote se hotărăşte să nu mai meargă la Zaragoza ci pleacă spre Barcelona. Pe drum se întâlneşte cu Roque Guinart, conducătorul unui grup de bandiţi şi merg împreună la Barcelona. Aici este găzduit de don Antonio Moreno, cavaler bogat, care are în casă un aşa-zis cap fermecat care face preziceri. Don Quijote se plimbă prin Barcelona şi face o vizită pe galere. Apare apoi Cavalerul Albei Luni, nimeni altul decât bacalaureatul Sanson Carrasco. Acesta îl învinge pe don Quijote obligându-l să se întoarcă în sat. Don Quijote dezamăgit îşi face planuri de a deveni păstor.

Ajuns acasă cade bolnav la pat, dar înainte de a muri îi revine judecata şi-şi dă seama de eroarea în care s-a aflat preţuind cărţile cavalereşti. Îşi lasă averea nepoatei sale, iar lui Sancho Panza o sumă de bani şi moare creştineşte, iar bacalaureatul Sanson Carrasco îi scrie epitaful.

sursa foto

Următoarea pagină »